luni, 12 mai 2014

Interviu cu Elena Ignat (RazaRa Aimeiea)

Elena Ignat este un binecunoscut psiholog, terapeut holistic specializat în peste 70 de terapii studiate în diverse centre holistice din întreaga lume şi "Maestru Internaţional Extrasens", recent întoarsă din India. Şi-a desfăşurat activitatea în țări precum Germania, Austria, Italia, Elveţia, Statele Unite ale Americii etc. unde şi-a completat practica prin crearea şi dezvoltarea în acelaşi timp, a unei noi forme de artă sprirituală: pictura terapeutică pe sticlă şi alte materiale naturale. 

Alături de Elena Ignat (RazaRa) la evenimentul "Terapie prin iubire, poveste și poezie"

 "....acel care își alege acest drum de psiholog, de medic de suflete, nu are cale de întoarcere. El trebuie să meargă până la capăt până descoperă misterul acesta prin el însuși."


Elena Ungureanu: Namaste! Cine este RazaRa Aimeiea? 
Elena Ignat: RazaRa Aimeiea este o ființă care își îndeplinește cu drag acest rol, de om. 

E.U.: Când a început totul? 
E.I.: Totul a început foarte demult, undeva în punctul 0, dar călătoria aceasta de auto-cunoaștere și de auto-definire a pornit mai mult din momentul în care a venit Manuel în viața mea, acest băiețel care a fost diagnosticat cu autism și care, pentru mine, a fost un bătrân înțelept într-un corp de copil. 

E.U.: Se spune că psihologia oferă răspuns întrebărilor fără răspuns. Cum vă raportați, atitudinal, față de această afirmație? 
E.I.: Cu adevărat este un teren foarte delicat acest drum. Aici se nasc medici, doctori, cum vreți să le ziceți, de suflet și e un tărâm care necesită foarte, foarte multă muncă și efort de a pipăi nevăzutul, de a defini nevăzutul, de a lucra cu acel ceva care nu se poate reprezenta fizic într-o formă pe care să o poți arăta celorlalți ca o realitate, dar tot ceea ce credem noi că este o iluzie, în spatele acestei iluzii este o realitate absolută pe care acel care își alege acest drum de psiholog, de medic de suflete, nu are cale de întoarcere. El trebuie să meargă până la capăt, până descoperă misterul acesta prin el însuși. 

E.U.: Este interesantă ipoteza lansată de dumneavoastră, “Nu există boli, există erori de scriere în cartea vieții”. Ce tâlc ascund aceste cuvinte? 
E.I.: Nu ascund niciun tâlc. Acesta este adevărul revelat din veșnicii de mistici și reconfirmat de cercetătorii din ziua de astăzi. 

E.U.: Sunteți psiholog, terapeut holistic specializat în peste 70 de terapii studiate în diverse centre holistice din întreaga lume. Ați colindat continentele în lung și-n lat, chiar de curând v-ați întors din India. De unde aveți atâta energie? 
E.I.: Energia aceasta e în fiecare din noi, doar că e nevoie să o accesăm. Mie mi-a fost arătat tezaurul acesta și drept urmare, îl accesez. 

E.U.: "12 ani și 11 luni de ucenicie lângă fiul și maestrul meu M." este un jurnal spiritual, o experiență de viață impresionantă. Care sunt corespondențele dintre paginile vieții și realitate?
E.I.: Când spui jurnal înseamnă că acele rânduri nu sunt fictive, nu este o poveste, e o realitate trăită din punct de vedere mental, emoțional, vital. Deci e o realitate. Cum aș putea să mă raportez altfel decât ca la realitatea trăită și exprimată, împărtășită celorlalți? 

E.U.: Cum poate spiritualitatea să completeze știința? 
E.I.: Spiritualitatea nu completează știința, știința reconfirmă mistica și revelația mistică. 

E.U.: Ce este spiritual în viața dumneavoastră? 
E.I.: Totul. 

E.U.: RazaRa Aimeiea. De unde vine această denumire, acest nume spiritual? 
E.I. RazaRa Aimeiea? În primul rând, stând doi ani în America pentru a-mi duce fiul la cea mai bună școală de socializare pentru autism din lume, fiind și artist plastic, am pictat și am făcut terapie prin artă și am avut expoziții. Lucrările acestea le semnam cu Elena I. de la Elena Ignat și prietenii mei care mă ajutau în aceste expoziții și vernisaje m-au certat într-o zi și mi-au zis: “-Tu vorbești atât de frumos despre România și ești așa de încântată de țara ta și de ereditatea ta și de rădăcinile ființei tale, de ce semnezi lucrările cu un nume grecesc? Semnează și tu cu un nume românesc”. Și atunci am zis că nu știu ce nume să inventez sau ce să caut în vocabularul limbii române ca să găsesc un nume chiar românesc. Apoi mi-am adus aminte că există o traducere pentru numele de Elena. Fetița mea a studiat greacă și a venit într-o zi și mi-a zis “-Mami, tu știi cum te cheamă pe tine?”, “-Cum, zic?”, “-Rază de soare!”. Și ei erau așa de încântați “-Scrie rază de soare”. Și am zis că, așa cum se vorbea demult despre soare ca fiind zeul Ra, atunci va ieși ceva frumos. Deci raza românească cu Zeul Soarelui, Ra, va fi RazaRa și așa am devenit o româncă cu un copil cosmic, solar. Numele RazaRa înseamnă Elena în românește. Iar Aimeiea este un nume vechi care nu mi s-a adăugat la certificat și care apoi a revenit și am decis să-l port acum, împreună cu RazaRa. 

E.U.: În final, vă rog să transmiteți un mesaj celor care vor citi cartea dumneavoastră. 
E.I.: Oamenilor care vor citi această carte în primul rând le adresez cele mai frumoase gânduri și le doresc să aibă măcar puterea pe care mi-a dat-o mie Universul de a continua, de a fi, de a mă bucura de viață, de a descoperi universul uman și să știe că, dacă vor citi această carte, vor avea un prieten foarte bun și foarte drag și că această călătorie nu am făcut-o numai pentru mine și pentru Manuel, am făcut-o și că de zece ani de când a plecat Manuel a continuat să ne transmită informații foarte înalte, care decodifică tainele veții și acum pot să afirm că avem puzzle-ul complet și că știm taina autismului, știm taina sindromului Down, doar să fie ei deschiși să facem un experiment de validare al acestor descoperiri ca să putem să implementăm cu adevărat și să dăruim lumii rezultatul acestor căutări care sunt absolut reale. Doar atât, să vă dea putere Divinul să parcurgeți calea asta așa cum au parcurs probabil foarte mulți părinți diferite etape de tămăduire a copilului, și aceasta este una, dar una care cu siguranță le va aduce foarte, foarte mari împliniri.

vineri, 2 mai 2014

Ca o caracatiță

Metafora terapeutică este unul dintre cele mai elegante mijloace la care poate apela un psiholog pentru a-și ajuta clientul să-și dorească schimbarea personală, vindecarea și creșterea. În genere, ele facilitează noi moduri de gândire, simțire și comportament. E un jos subtil al transpunerii. Dintr-o multitudine de astfel de metafore terapeutice, este una anume care mă lasă descoperită de fiecare dată când o citesc și îi descopăr noi și noi și noi sensuri. O găsesc excepțională prin mesajul pe care îl transmite. Vă invit și pe voi să o citiți.

POVESTEA CARACATIȚEI
A fost odată ca niciodată o mică caracatiță care trăia în ape puțin adânci și călduțe, lângă o plajă cu nisip. Știți câte picioare are o caracatiță? Da, opt. Și știți cum se numesc? Da, se numesc tentacule. Ei bine, acestei caracatițe îi plăcea să-și înfășoare tentaculele în jurul lucrurilor și să se agațe de ele. Uneori se agăța de un pește și se distra plecând purtată într-o scurtă călătorie. Alteori se agăța de o piatră foarte solidă și se simțea puternică și în siguranță. 

Într-o zi caracatița a văzut o ancoră sub un vapor și imediat și-a înfășurat tentaculele în jurul ei. Dar ceva înfricoșător s-a întâmplat. Ancora a început să coboare scufundându-se în ape tot mai întunecate, reci în care caracatița noastră nu mai fusese niciodată. Caracatiței nu-i plăcea ce se întâmpla, dar nu știa ce sa facă. Ce ați fi făcut voi dacă ați fi fost în locul ei? V-ați fi ținut în continuare de ancoră sau i-ați fi dat drumul? Ei bine, caracatița a continuat să se țină de ancoră până când aceasta, cu un zgomot puternic, s-a izbit de fundul mării. Era tare înfricoșată că a ajuns acolo, pe fundul mării, dar tot nu știa ce sa facă. Apoi a văzut un pește prietenos care înota cu mișcări grațioase în jur. Ajutor! a strigat caracatița. Poți să mă ajuți? “Da, te pot ajuta”, a spus peștele. Din privirea lui se citea că îi pasă de micuța caracatiță: “Dar mai întâi trebuie să te ajuți singură. Va trebui să dai mai întâi drumul ancorei înainte de a-ți putea arăta drumul”. Caracatița tot nu știa ce să facă. Ancora părea puternică și sigură. Dacă i-ar fi dat drumul ar fi rămas în apă singură, numai pe cont propriu. S-a uitat la peștișor. Peștișorul dădea din cap încurajator și micuța caracatiță a început să-și desprindă cu timiditate tentaculele. Să ai atât de multe brațe și picioare poate fi drăguț atunci când vrei să îmbrățișezi pe cineva, dar în momentul în care vrei să te desprinzi de ceva e foarte complicat. Ultima tentaculă a fost cel mai greu de desprins. A fost nevoie de mai mult timp până ce a căpătat curaj să se desprindă. Drăguțul peștișor a așteptat-o, a încurajat-o și în final a felicitat-o. Când caracatița s-a desprins cu totul, peștișorul i-a spus cu blândețe: “Urmărește-mă!” Peștișorul a înotat înainte și înapoi, trasându-și drumul treptat, ajutând-o pe caracatiță în situațiile în care rămânea în urmă. Pe măsură ce continua să înoate, caracatița se simțea tot mai fericită și mai puternică. A făcut un efort să-l ajungă pe peștisor din urmă și pentru o vreme au înotat umăr la umăr. Nu a mai avut nevoie mult timp să fie condusă. De la o vreme a început să înoate prima, preluând conducerea și croindu-și singură drumul. Nu mai era îngrijorată și i se părea că de fapt trăiește o aventură extraordinară. Peștisorul i-a spus la un moment dat: “Nu mai ai nevoie de mine. Poți să înoți singură de acum. Călătorie plăcută!” 

Micuța caracatița i-a mulțumit peștișorului și a înotat mai departe. Apa începea să devină mai caldă și era tot mai multă lumină. Lumina se reflecta în apă și făcea să stălucească mulțimea de peștișori galbeni, roșii, albaștri care înotau. Lucrurile din jur erau la fel ca înainte, dar acum micuța caracatiță era diferită. Se simțea mai puternică și mai încrezătoare. Apoi caracatița a făcut ceva ce nu făcea de obicei. S-a cățărat pe plaja cu nisip, îmbăindu-se în razele soarelui. I s-a părut draguț să se relaxeze o vreme, stând așa, fără să facă nimic. Caracatița s-a uitat apoi la stâncile din spatele plajei. Poate că începuseră să-i placă aventurile. Sau poate ca să facă un lucru nou nu o mai speria așa cum se întâmpla înainte. Stâncile parcă o chemau și caracatița se întreba cum ar fi să urce până în vârful lor. Cu grijă a început să urce spre vârf. Drumul nu era ușor, dar caracatița continua urcușul cu gândul la bucuria de a fi în vârf. Și în sfârșit, iat-o acolo sus. Un vântișor plăcut adia dinspre ocean. Și ca și cum ar mai fi făcut asta de multe ori, caracatița și-a întins tentaculele ca niște aripi și s-a lăsat purtată de vânt, sărind în ocean. Asemeni unui vultur a străbătut aerul, bucurându-se că putea zbura. Uitându-se în jos vedea oceanul din care ieșise. Uitându-se deasupra vedea cerul albastru spre care urcase. Cine ar fi crezut că o mică caracatiță ar fi putut ajunge atât de sus?