sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Confesiune literară

Iubesc oamenii care stăpânesc cuvintele, care știu să jongleze cu ele în vederea obținerii a ceea ce își doresc indiferent dacă e vorba de afaceri, sau declarații de dragoste, sau o simplă conversație telefonică, sau, sau. Cred că doar cei care au un acut simț al abilității pot face asta. Era o perioadă în care aveam neologisme în vocabular, multe neologisme. Mi se părea mie că sunt mai interesantă așa iar când vorbeam cu cineva și nu înțelegea substratul cuvântului, mi se părea delicios. Asta în liceu. Și îmi ieșea pasența de fiecare dată. La franceză și română întotdeauna aveam note maxime. Nici profesoarele nu știau dacă să-mi dea un punct bonus pentru originalitate sau doar jumătate de punct. Dovada clară este imaginea de mai jos, o teză la limba franceză din clasa a XI-a, pe care am găsit-o de curând în casă și pe care se vede clar impactul pe care îl pot avea cuvintele: primisem 0.5pct. bonus pentru originalitate, după care este tăiat de dna profesoară și trecut un punct.


La facultate nu a mai prins stilul neo. Aici am descoperit că orice spun poate și va fi folosit împotriva mea. Aveam colegi care mergeau pe aceeași direcție și nu mă mai simțeam foarte stăpână pe teritoriul în care excelam și atunci am schimbat tactica. Am mers pe interpretare. Când nu eram sigură pe ceea ce spuneam, încercam cu ajutorul cuvintelor să las o portiță deschisă spre ambele sensuri. Dacă era bine ce ziceam, excelent, dacă nu, puteam oricând să opresc titirezul în favoarea mea. Această direcție însă necesită o mai mare premeditare, fapt care câteodată implică un efort cognitiv mai accentuat, dar fructul este întotdeauna dulce. Asta-i garantat. După facultate, acum în special, observ la oamenii cu un anumit statut, un alt fel de a pune problema. Ascultă tot ce este de ascultat, intervin foarte puțin în discuție, când este cazul, iar la final, după ce pun toate ideile cap-coadă sintetizează totul prin intermediul unei idei argumentative și îți întorc o întreagă pledoarie verbală simplu și concis. Aici cuvintele vin ca un șah-mat verbal. Are un impact gen "închide gura". Oricum ar fi, mi se par minunați oamenii care dețin puterea cuvântului. Îi consider adevărați titani ai jocului lingvistic.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Dar voi ştiaţi deja asta, nu-i aşa?

Această postare este despre un cuvânt care e foarte chic și la modă și care îmi provoacă alergie existențială, “frustrare”. Dacă faci, spui ceva ce nu e pe placul unei anumite persoane, imediat ești etichetat/ă: e un frustrat/o frustrată. Gătești, ești o frustrată pentru că stai la cratiță. Nu gătești, ești o frustrată care nu e în stare să se autogospodărească. Postezi pe Facebook, ești o frustrată care are nevoie de validare din partea celor din exterior. Nu postezi pe Facebook, ești o frustrată care nu are viață socială în mass-media. Nu ai bărbat, ești frustrată că ești singură. Ai bărbat, ești o frustrată pentru că trebuie să dai explicații când și ce și cum și unde. Ai o carieră împlinită, ești frustrată pentru că nu ai viață de familie. Nu ai o carieră împlinită, ești o frustrată care are grijă doar de familie. Și lista poate continua la infinit. Redundant, nu? Nu v-a făcut nimeni încă frustrat/ă? Nu-i nimic, urmează! 

Ceea ce mă frapează la oamenii care folosesc acest cuvânt (în marea lor parte niște invidioși duși la extrem) este lipsa lor de substanță, de plauzibilitate. Când nu ai nimic verosimil, credibil în a-ți susține o cauză, o idee, something like this, pac faci apel la o directivă ieftină, vidă, cum e această "frustrare". Ceea ce nu știu cei care folosesc acest cuvânt este că din punct de vedere psihologic, frustrarea este definită ca fiind o stare afectivă creată unui individ sau unui grup, atunci când o reacție orientată spre un scop este contrariată sau când aspirațiile cresc peste nivelul mijloacelor disponibile pentru realizarea lor, mai exact este sentimentul generat de această situație. Vi se pare ceva rău până aici? Nici mie! 

Așa că am o sugestie pentru cei care se apără de propria-și nerozie față de ceilalți prin utilizarea acestei judecăți de valoare, Ești un frustrat/ă! E normal să ai frustrări, e anormal să n-ai. Important este ca frustrarea să fie gestionată în vederea progresului și ascensiunii. Prin faptul că ești privat de un drept sau un bun legitim, poți să te ambiționezi în așa fel încât să devii cel mai bun în privința respectivă, să excelezi. Depinde doar de fiecare individ în parte pentru ce optează. Mai punctez încă ceva și închei: frustrarea este temporară, prostia mă tem că nu.