duminică, 24 august 2014

CNSP - Congresul Național al Studenților la Psihologie din România, a-IV-a ediție

În perioada 10-14 septembrie va avea loc cel mai mare eveniment ştiintific cu tradiție, aflându-se la ediția a IV-a, organizat de studenţii din domeniul psihologiei din România: proiectul CNSP - Congresul Naţional al Studenţilor la Psihologie și se va desfășura cu susținerea Universității Ștefan cel Mare Suceava, în colaborare cu Asociația Studenților din Universitatea Suceava (ASUS).


Scopul Congresului Național al Studenților la Psihologie este acela de a promova psihologia ca știință, importanța specialistului în psihologie pentru societate și de a facilita cunoașterea cercetării psihologice prin a oferi participanților ocazia de a aprofunda și învăța informații de actualitate. În cadrul programului știintific, vă invităm să luați parte la prelegerea publică cu tema: Rolul și importanța psihologului în societate, care va avea loc în data de 11 septembrie, de la ora 12:00 și se va desfășura în Aula Universității Ștefan cel Mare Suceava, Corp E. Proiectul este organizat de către Cognosis, Federaţia Asociaţiilor Studenţilor la Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din România, reprezentativă pentru studenţii la psihologie din cadrul a cinci centre universitare din ţara: Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi, Universitatea Babeş-Bolyai - Cluj Napoca, Universitatea Bucureşti, Universitatea Lucian Blaga – Sibiu, Universitatea de Vest din Timişoara. 

Eveniment unic în România, experienţa Congresului Național al Studenților la Psihologie înseamnă implicarea într-o comunitate de studenți și specialiști în domeniul psihologiei, reuniți într-un mediu axat pe dezvoltare personală și profesională prin cunoaștere. Programul ştiintific al evenimentului cuprinde patru prelegeri, șaisprezece workshop-uri, o sesiune de comunicări ştiinţifice şi o Bibliotecă Vie pe paisprezece teme din domeniul psihologiei ştiintifice şi va fi susţinut de specialişti de marcă din toate centrele universitare prezentate mai sus. 

Programul complet al evenimentului şi lista de specialişti invitaţi pentru a susţine activităţile ştiinţifice se pot găsi pe website-ul oficial al Congresului: www.cnsp.ro.

marți, 19 august 2014

Interviu cu Valentin Talpalaru - poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Cu o cultură generală impresionantă, un titan al științelor umanistice, domnul Valentin Talpalaru, membru al Uniunii Scriitorilor din România și moderator al emisiunii "Convorbiri literare", autor a nenumărate poeme, a răspuns afirmativ popunerii mele de a ne prezenta pulsul activității sale profesionale, cu o replică însoțită de un zâmbet de zile mari: "Imediat stăm de vorbă, domniță!" 


Valentin Talpalaru: "Poezia este viața mea de toate zilele"

Elena Ungureanu: Sunteți un titan al Științelor Umanistice. De unde vine această înclinație și încotro se îndreaptă? 
Valentin Talpalaru: Probabil este un fir conducător care pleacă undeva din negura din ce în ce mai densă a copilăriei. S-a născut din setea de poveste, din setea de a fantaza, de a intra în altă lume și probabil că asta a căpătat aspectul cuvântului scris, al cărții. La un moment dat, am descoperit că se poate scrie și altfel, se poate scrie și în versuri. Pentru mine a fost o revelație. Și totul a plecat de la o carte absolut modestă, dacă îmi aduc eu bine aminte. E vorba de o carte de poezii pentru copii a lui Tiberiu Utan, un scriitor proletcultist. Cartea respectivă nu avea nimic proletcult în ea. Și atunci am văzut că se poate vorbi altfel, se poate vorbi prin ritm și cred că asta m-a și marcat de atunci. Și eu, la fel ca și Ion Creangă, am avut tentative de a ieși dintr-o copilărie pe care, sigur, am stratificat-o cultural, ideatic, dar nu am ieșit din ea. 

E.U.: Mai este lumea interesată de poezie? Ce mai citește? 
V.T.: Răspunsul ar trebui să fie mai amplu și mai complex. Nu cred că avem noi timp să discutăm până la capăt acest lucru. Încă se citește, acel nucleu dur, acel nucleu intelectual, de talent, de imaginație cred că rămâne în mod constant. Sigur că se înmulțește exponențial masa impostorilor, masa agramaților cu ifose și pretenții, masa folcloriștilor de duminică, cei care citesc coperțile câtorva cărți, cei care își construiesc o cultură din citate și care se uită superior la tine, dar esența rămâne aceeași. Încă se citește. Eu m-am uitat cu surprindere de câteva ori și la Biblioteca Județeană "Gh. Asachi" și Biblioteca "Mihai Eminescu" și am văzut ce maree este acolo cu cărțile în față. Și nu toți neapărat au numai cărți de specialitate, care le sunt necesare la examene. Sunt și cărți de literatură, de poezie. Și apoi văd un val substanțial de tineri care își croiesc foarte serios și foarte temeinic loc în literatură. 

E.U.: Acum, la 45 de ani de la debutul cu versuri în revista ”Miorița”, ați mai reveni asupra acelor versuri, asupra acelor poeme? 
V.T.: Toate ale mele sunt ale mele, nu? Nu mă pot lepăda de versurile acelea și nici nu vreau să mă lepăd de ele și le-am recitit cu nostalgie și prietenie pentru copilul acela mic și firav care eram atunci, sigur, care mă băteam pe umăr cu marii scriitori. Sigur că nu renunț la ele. A fost o întâlnire fastă. De fapt așa se întâmplă. Viața îți oferă o șansă. Mie mi-a oferit atunci o șansă. Iar acea șansă s-a numit un profesor excepțional de limba și literatura română, profesorul Costin Merișcă, el însuși autor de versuri și autor de proză, critic și istoric literar, dar și un poet care era exilat în acel târg de atunci, Florens Emanuil, un personaj sensibil, care și-a purtat crucea cu demnitate. Cei doi au făcut un nucleu, în jurul lor s-a construit un cenaclu. Lângă cenaclu a apărut și această revistă. O revistă care a luat și premiul I la concursul revistelor școlare. Ei, și acolo este o poveste întreagă pentru că la un moment dat trebuia aprobare de la cenzură, și un oarecare domn de acolo s-a uitat pe materialul propus spre publicare în revistă și a zis: "-Domnule, voi nu aveți nimic angajant!", "-A, nu, zice, uitați, aveți o poezie care se numește Lenin!" (râde). Noroc de superficialitatea domnului că în fond acea poezie se numea Senin, dar S-ul acela era caligrafiat ca un L și uite așa a apărut revista "Miorița". 

E.U.: Raportându-ne la autori consacrați care este poetul și poemul preferat? 
V.T.: O, este greu de spus. Dincolo de revelația Eminescu, revelație care pentru mine a venit ceva mai târziu, au fost scriitori din perioada interbelică pe care i-am descoperit exagerat de timpuriu, așa cum a fost Constant Tonegaru. Sigur, o aventură a fost și baladescul lui Stanca, Radu Stanca. De neomis este faptul că monstrul sacru pentru mine rămâne Blaga, lângă care îi așez și pe Arghezi, și pe Ion Barbu, și pe foarte mulți dintre poeții contemporani pe care i-am cunoscut, unii dintre ei s-au dus la cele veșnice, alții mai sunt. Nu aș putea, de asemenea, să trec fără să ridic pălăria în fața unor congeneri precum Ion Mureșan, Ioan Es. Pop și cei mai tineri Teodor Dună, dar și vechii și bunii noștri poeți din Iași, de la Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, George Lesnea și până la Horia Zilieru, Nicolae Turtureanu. Iar referitor la poeme, sunt mai multe care m-au marcat. Pentru mine un șoc a fost "Luceafărul" atunci când l-am citit, și "Scrisorile lui Mihai Eminescu", dar cum să spun, și poezia lui Constant Tonegaro. Este un amestec, eu nu am avut șansa să fi avut o lectură organizată, structurată, să o iau de jos în sus. La mine a fost un amalgam și nu cred că este un caz izolat. Consider că majoritatea cititorilor au făcut la fel. A fost și șansa și neșansa mea. 

E.U.: Ce este poezia, în accepțiunea dumneavoastră? 
V.T.: Este un subiect la care se poate răspunde printr-o carte de 200 sau 400 de pagini, se poate răspunde printr-o metaforă inspirată, printr-un citat. Aș zice că poezia e un mod de a fi, daca n-ar suna teribil de penibil. Poezia este viața mea de toate zilele. Un poem poate fi și căderea unei frunze, forma unui nor, un personaj, un om pe care îl vezi, o întâmplare, absolut orice. Tot ce este la un moment dat poate căpăta aură de poezie. 

E.U.: Cât de mult lucrați pentru a compune o poezie? Sau e ceva spontan? 
V.T.: De la caz la caz. Oricum cred și în poezia spontană, cred și în poezia elaborată. În ceea ce mă privește, poeziile mele după ce sunt scrise, au o perioadă de gestație. Trebuie să rămână în sertar o săptămână, două, o lună și după aceea abia le reiau. Dincolo de sentimentul de explozie pe care îl simți când așterni pe hârtie, acel ceva pe care-l gândești în momentul respectiv, trebuie să vină și partea a doua, munca șlefuitorului, a celui care trebuie să dea deoparte impuritățile, cel care trebuie să privească detașat oarecum ce a scris. 

E.U.: Considerați că digitalul va lua locul lecturii treptat? 
V.T.: Nu, în niciun caz. Eu aș provoca pe cineva să citească pe internet, să citească de exemplu ”Război și pace”. Să vedem dacă reușește. 

E.U.: Vă învârtiți într-un cerc de oameni iluștri, dacă pot spune așa. De cine vă simțiți cel mai apropiat? 
V.T.: Mă bucur, este marea mea șansă. Mă simt apropiat de cei care îmi sunt cu adevărat prieteni. Și cu respectul cuvenit, de la Nicolae Breban, Ion Mureșan, Eugen Simion, bine, în momentele rare în care am șansa să fiu în preajma lor, până la prietenii mei dragi de aici din Iași care, cum să zic eu, împart și bunele și relele traiului cultural din târgul nostru. Și nu pot să nu mă opresc și la un distins prieten care s-a retras la Pașcani, un excepțional traducător, psiholog, este cel care l-a tradus la noi pe Freud, este vorba de profesorul Leonard Gavril, probabil cel mai vechi gazetar de la noi din țară. O minte absolut sclipitoare la vârsta lui foarte vie. Sigur sunt legat de foarte multe persoane și probabil asta este șansa mea, bucuria mea de a avea prieteni. 

E.U.: Actualmente se mai practică întâlnirile cu cititorii, cenaclurile literare, cluburile de lectură, cum se făceau înainte? 
V.T.: Se practică și sunt semnale cam de peste tot că cenaclul trebuie să reînvie. Cenaclul este o școală într-un context în care școala nu servește prea mult literaturii române. Este cu totul altceva ce se face în școlile noastre, nu prea se face literatură română. Nu din cauza profesorului, ci din cauza programei și a manualelor școlare. Si atunci trebuie să fie entități care să preia mesajul, să acopere acest deficit de lectură, de informație. Trebuie să-i ajute să-și formeze propriile instrumente de apreciere critică, căci în fond asta este important. Întâlnirile cu cititorii din nefericire sunt foarte, foarte rare. Rar vezi câte un director de școală cu un profesor de română, care este luminat și înțelege rostul lor, care să provoace aceste întâlniri. Eu cred că în fiecare școală, în fiecare liceu, ar trebui să se întâmple aceste întâlniri. Un scriitor poate comunica altfel cu elevii. Poate, ferit de povara aceea a calității didactice să comunice mai sincer, mai simplu. Sunt scriitori de toate categoriile, de toate vârstele cu stiluri și personalități distincte, capabili să se adreseze fiecărui orizont de cunoaștere din partea elevului. 

E.U.: "Iași-capitală culturală europeană 2021". Ce părere aveți despre această sintagmă? 
V.T.: Poate fi realistă, dar este enorm de mult de lucrat până acolo. Primul lucru pe care l-aș pune ca semn de întrebare este ce ne lipsește nouă pentru a deveni capitală culturală europeană. Problema care este absolut succesivă este infrastructura culturală. Sigur că aceasta nu se poate face ușor. În primul rând trebuie să reparăm monumentele noastre, să reparăm instituțiile și, în al doilea rând, să construim programe de anvergură internațională. În privința aceasta nu este greu, înseamnă să vedem cum au procedat cei din jur și ce au ei specific. Nu este foarte greu, repet. Problema este și de altă natură. Este foarte important ca cei care construiesc aceste programe, pe umărul celor care se va ridica acest glorios trofeu de capitală culturală europeană, să fie oameni din domeniu, nu neapărat teoreticieni sau numai teoreticieni, ci oameni care să facă o analiză perfectă, care să vorbească elegant, aplicat, spectaculos, despre fenomenul cultural. Este vorba de oameni de acțiune. Oameni care au fost implicați sau care sunt implicați în programe culturale importante, care pot gestiona corect acești pași. Asta-i foarte important. Restul vine de la sine. Iașiul merită! Brașovul este cum este, Craiova este cum este, Clujul a mai câștigat teren în ultima vreme, dar Iașiul rămâne Iași. Indiferent cât am fi noi de ridiculizați pentru acest patriotism păgubos al nostru local. Și apoi, dacă stau bine și mă gândesc, de ce să nu mergem la acest patriotism păgubos și să ne amintim că cea mai mare jertfă din istoria țării a făcut-o Iașiul, cedând capitala Bucureștiului. Odată cedată capitala Bucureștiului, cu ce s-a ales în schimb? Cu primul teatru din România, cu prima universitate din România, deci aceasta a primit el în schimb. Aceasta este gloria și necazul nostru. 

E.U.: Poemele dumneavoastră au o puternică încărcătură emoțională. Ce vă inspiră? 
V.T.: Nu știu ce mă inspiră. Chiar nu știu ce mă inspiră. O stare. Este o stare care cere eliberarea prin cuvânt. 

E.U.: Ce doriți să transmiteți cititorilor care vor parcurge aceste rânduri? 
V.T.: Sinceritatea cuvântului. Frumusețea, frumosul care poate fi găsit oriunde, cu condiția să ai ochii fixați pe el, să ai dioptriile potrivite pentru a vedea frumosul în toate. Sigur că în spate este și o experiență de lectură la care, iată, i-aș invita, i-aș provoca pe cei care citesc aceste rânduri, pentru că nu se poate să scrii fără să cunoști perfect limba română. Cred că un om frumos dacă este îmbrăcat frumos arată și mai bine decât în bermude și în maieu.

marți, 8 iulie 2014

Scoica

C-un zâmbet îndrăzneț privesc în mine
Și inima
mi-o prind în mână: tremurând
Îmi strâng comoara la ureche și ascult:
Îmi pare,
Că țin în mâini o scoică,
În care
Prelung și nențeles
Răsună zvonul unei
Mări necunoscute….

O, voi ajunge, voi ajunge
Vreodat pe malul
acelei Mări, pe care azi
o simt,
Dar nu o văd?

-Lucian Blaga-

sâmbătă, 28 iunie 2014

Sunet

Uneori sunt
Prin tăcerea ceasurilor,
Alteori
Prin tic-tac-ul lor
Şi de cele mai multe ori
Bat în tine,
Astfel încât
Tu te întrebi deseori
Ce se aude: Inima sau ceasul?

- Marius Tucă -
■ "Sunet" face parte din cartea de poezie "Pe tine te" - carte de Buna Vestire.

luni, 12 mai 2014

Interviu cu Elena Ignat (RazaRa Aimeiea)

Elena Ignat este un binecunoscut psiholog, terapeut holistic specializat în peste 70 de terapii studiate în diverse centre holistice din întreaga lume şi "Maestru Internaţional Extrasens", recent întoarsă din India. Şi-a desfăşurat activitatea în țări precum Germania, Austria, Italia, Elveţia, Statele Unite ale Americii etc. unde şi-a completat practica prin crearea şi dezvoltarea în acelaşi timp, a unei noi forme de artă sprirituală: pictura terapeutică pe sticlă şi alte materiale naturale. 

Alături de Elena Ignat (RazaRa) la evenimentul "Terapie prin iubire, poveste și poezie"

 "....acel care își alege acest drum de psiholog, de medic de suflete, nu are cale de întoarcere. El trebuie să meargă până la capăt până descoperă misterul acesta prin el însuși."


Elena Ungureanu: Namaste! Cine este RazaRa Aimeiea? 
Elena Ignat: RazaRa Aimeiea este o ființă care își îndeplinește cu drag acest rol, de om. 

E.U.: Când a început totul? 
E.I.: Totul a început foarte demult, undeva în punctul 0, dar călătoria aceasta de auto-cunoaștere și de auto-definire a pornit mai mult din momentul în care a venit Manuel în viața mea, acest băiețel care a fost diagnosticat cu autism și care, pentru mine, a fost un bătrân înțelept într-un corp de copil. 

E.U.: Se spune că psihologia oferă răspuns întrebărilor fără răspuns. Cum vă raportați, atitudinal, față de această afirmație? 
E.I.: Cu adevărat este un teren foarte delicat acest drum. Aici se nasc medici, doctori, cum vreți să le ziceți, de suflet și e un tărâm care necesită foarte, foarte multă muncă și efort de a pipăi nevăzutul, de a defini nevăzutul, de a lucra cu acel ceva care nu se poate reprezenta fizic într-o formă pe care să o poți arăta celorlalți ca o realitate, dar tot ceea ce credem noi că este o iluzie, în spatele acestei iluzii este o realitate absolută pe care acel care își alege acest drum de psiholog, de medic de suflete, nu are cale de întoarcere. El trebuie să meargă până la capăt, până descoperă misterul acesta prin el însuși. 

E.U.: Este interesantă ipoteza lansată de dumneavoastră, “Nu există boli, există erori de scriere în cartea vieții”. Ce tâlc ascund aceste cuvinte? 
E.I.: Nu ascund niciun tâlc. Acesta este adevărul revelat din veșnicii de mistici și reconfirmat de cercetătorii din ziua de astăzi. 

E.U.: Sunteți psiholog, terapeut holistic specializat în peste 70 de terapii studiate în diverse centre holistice din întreaga lume. Ați colindat continentele în lung și-n lat, chiar de curând v-ați întors din India. De unde aveți atâta energie? 
E.I.: Energia aceasta e în fiecare din noi, doar că e nevoie să o accesăm. Mie mi-a fost arătat tezaurul acesta și drept urmare, îl accesez. 

E.U.: "12 ani și 11 luni de ucenicie lângă fiul și maestrul meu M." este un jurnal spiritual, o experiență de viață impresionantă. Care sunt corespondențele dintre paginile vieții și realitate?
E.I.: Când spui jurnal înseamnă că acele rânduri nu sunt fictive, nu este o poveste, e o realitate trăită din punct de vedere mental, emoțional, vital. Deci e o realitate. Cum aș putea să mă raportez altfel decât ca la realitatea trăită și exprimată, împărtășită celorlalți? 

E.U.: Cum poate spiritualitatea să completeze știința? 
E.I.: Spiritualitatea nu completează știința, știința reconfirmă mistica și revelația mistică. 

E.U.: Ce este spiritual în viața dumneavoastră? 
E.I.: Totul. 

E.U.: RazaRa Aimeiea. De unde vine această denumire, acest nume spiritual? 
E.I. RazaRa Aimeiea? În primul rând, stând doi ani în America pentru a-mi duce fiul la cea mai bună școală de socializare pentru autism din lume, fiind și artist plastic, am pictat și am făcut terapie prin artă și am avut expoziții. Lucrările acestea le semnam cu Elena I. de la Elena Ignat și prietenii mei care mă ajutau în aceste expoziții și vernisaje m-au certat într-o zi și mi-au zis: “-Tu vorbești atât de frumos despre România și ești așa de încântată de țara ta și de ereditatea ta și de rădăcinile ființei tale, de ce semnezi lucrările cu un nume grecesc? Semnează și tu cu un nume românesc”. Și atunci am zis că nu știu ce nume să inventez sau ce să caut în vocabularul limbii române ca să găsesc un nume chiar românesc. Apoi mi-am adus aminte că există o traducere pentru numele de Elena. Fetița mea a studiat greacă și a venit într-o zi și mi-a zis “-Mami, tu știi cum te cheamă pe tine?”, “-Cum, zic?”, “-Rază de soare!”. Și ei erau așa de încântați “-Scrie rază de soare”. Și am zis că, așa cum se vorbea demult despre soare ca fiind zeul Ra, atunci va ieși ceva frumos. Deci raza românească cu Zeul Soarelui, Ra, va fi RazaRa și așa am devenit o româncă cu un copil cosmic, solar. Numele RazaRa înseamnă Elena în românește. Iar Aimeiea este un nume vechi care nu mi s-a adăugat la certificat și care apoi a revenit și am decis să-l port acum, împreună cu RazaRa. 

E.U.: În final, vă rog să transmiteți un mesaj celor care vor citi cartea dumneavoastră. 
E.I.: Oamenilor care vor citi această carte în primul rând le adresez cele mai frumoase gânduri și le doresc să aibă măcar puterea pe care mi-a dat-o mie Universul de a continua, de a fi, de a mă bucura de viață, de a descoperi universul uman și să știe că, dacă vor citi această carte, vor avea un prieten foarte bun și foarte drag și că această călătorie nu am făcut-o numai pentru mine și pentru Manuel, am făcut-o și că de zece ani de când a plecat Manuel a continuat să ne transmită informații foarte înalte, care decodifică tainele veții și acum pot să afirm că avem puzzle-ul complet și că știm taina autismului, știm taina sindromului Down, doar să fie ei deschiși să facem un experiment de validare al acestor descoperiri ca să putem să implementăm cu adevărat și să dăruim lumii rezultatul acestor căutări care sunt absolut reale. Doar atât, să vă dea putere Divinul să parcurgeți calea asta așa cum au parcurs probabil foarte mulți părinți diferite etape de tămăduire a copilului, și aceasta este una, dar una care cu siguranță le va aduce foarte, foarte mari împliniri.

vineri, 2 mai 2014

Ca o caracatiță

Metafora terapeutică este unul dintre cele mai elegante mijloace la care poate apela un psiholog pentru a-și ajuta clientul să-și dorească schimbarea personală, vindecarea și creșterea. În genere, ele facilitează noi moduri de gândire, simțire și comportament. E un jos subtil al transpunerii. Dintr-o multitudine de astfel de metafore terapeutice, este una anume care mă lasă descoperită de fiecare dată când o citesc și îi descopăr noi și noi și noi sensuri. O găsesc excepțională prin mesajul pe care îl transmite. Vă invit și pe voi să o citiți.

POVESTEA CARACATIȚEI
A fost odată ca niciodată o mică caracatiță care trăia în ape puțin adânci și călduțe, lângă o plajă cu nisip. Știți câte picioare are o caracatiță? Da, opt. Și știți cum se numesc? Da, se numesc tentacule. Ei bine, acestei caracatițe îi plăcea să-și înfășoare tentaculele în jurul lucrurilor și să se agațe de ele. Uneori se agăța de un pește și se distra plecând purtată într-o scurtă călătorie. Alteori se agăța de o piatră foarte solidă și se simțea puternică și în siguranță. 

Într-o zi caracatița a văzut o ancoră sub un vapor și imediat și-a înfășurat tentaculele în jurul ei. Dar ceva înfricoșător s-a întâmplat. Ancora a început să coboare scufundându-se în ape tot mai întunecate, reci în care caracatița noastră nu mai fusese niciodată. Caracatiței nu-i plăcea ce se întâmpla, dar nu știa ce sa facă. Ce ați fi făcut voi dacă ați fi fost în locul ei? V-ați fi ținut în continuare de ancoră sau i-ați fi dat drumul? Ei bine, caracatița a continuat să se țină de ancoră până când aceasta, cu un zgomot puternic, s-a izbit de fundul mării. Era tare înfricoșată că a ajuns acolo, pe fundul mării, dar tot nu știa ce sa facă. Apoi a văzut un pește prietenos care înota cu mișcări grațioase în jur. Ajutor! a strigat caracatița. Poți să mă ajuți? “Da, te pot ajuta”, a spus peștele. Din privirea lui se citea că îi pasă de micuța caracatiță: “Dar mai întâi trebuie să te ajuți singură. Va trebui să dai mai întâi drumul ancorei înainte de a-ți putea arăta drumul”. Caracatița tot nu știa ce să facă. Ancora părea puternică și sigură. Dacă i-ar fi dat drumul ar fi rămas în apă singură, numai pe cont propriu. S-a uitat la peștișor. Peștișorul dădea din cap încurajator și micuța caracatiță a început să-și desprindă cu timiditate tentaculele. Să ai atât de multe brațe și picioare poate fi drăguț atunci când vrei să îmbrățișezi pe cineva, dar în momentul în care vrei să te desprinzi de ceva e foarte complicat. Ultima tentaculă a fost cel mai greu de desprins. A fost nevoie de mai mult timp până ce a căpătat curaj să se desprindă. Drăguțul peștișor a așteptat-o, a încurajat-o și în final a felicitat-o. Când caracatița s-a desprins cu totul, peștișorul i-a spus cu blândețe: “Urmărește-mă!” Peștișorul a înotat înainte și înapoi, trasându-și drumul treptat, ajutând-o pe caracatiță în situațiile în care rămânea în urmă. Pe măsură ce continua să înoate, caracatița se simțea tot mai fericită și mai puternică. A făcut un efort să-l ajungă pe peștisor din urmă și pentru o vreme au înotat umăr la umăr. Nu a mai avut nevoie mult timp să fie condusă. De la o vreme a început să înoate prima, preluând conducerea și croindu-și singură drumul. Nu mai era îngrijorată și i se părea că de fapt trăiește o aventură extraordinară. Peștisorul i-a spus la un moment dat: “Nu mai ai nevoie de mine. Poți să înoți singură de acum. Călătorie plăcută!” 

Micuța caracatița i-a mulțumit peștișorului și a înotat mai departe. Apa începea să devină mai caldă și era tot mai multă lumină. Lumina se reflecta în apă și făcea să stălucească mulțimea de peștișori galbeni, roșii, albaștri care înotau. Lucrurile din jur erau la fel ca înainte, dar acum micuța caracatiță era diferită. Se simțea mai puternică și mai încrezătoare. Apoi caracatița a făcut ceva ce nu făcea de obicei. S-a cățărat pe plaja cu nisip, îmbăindu-se în razele soarelui. I s-a părut draguț să se relaxeze o vreme, stând așa, fără să facă nimic. Caracatița s-a uitat apoi la stâncile din spatele plajei. Poate că începuseră să-i placă aventurile. Sau poate ca să facă un lucru nou nu o mai speria așa cum se întâmpla înainte. Stâncile parcă o chemau și caracatița se întreba cum ar fi să urce până în vârful lor. Cu grijă a început să urce spre vârf. Drumul nu era ușor, dar caracatița continua urcușul cu gândul la bucuria de a fi în vârf. Și în sfârșit, iat-o acolo sus. Un vântișor plăcut adia dinspre ocean. Și ca și cum ar mai fi făcut asta de multe ori, caracatița și-a întins tentaculele ca niște aripi și s-a lăsat purtată de vânt, sărind în ocean. Asemeni unui vultur a străbătut aerul, bucurându-se că putea zbura. Uitându-se în jos vedea oceanul din care ieșise. Uitându-se deasupra vedea cerul albastru spre care urcase. Cine ar fi crezut că o mică caracatiță ar fi putut ajunge atât de sus?

joi, 10 aprilie 2014

Diletantul, un brand românesc

Scriu astăzi despre diletanți, pentru că am întâlnit câteva specimene în ultima perioadă care îmi provoacă o profundă curiozitate de analiză a condiției umane. Diletantul este forma fără fond. Omul care mie îmi spune că am o gândire kafkiană în condițiile în care el nu știe cine a fost Franz Kafka, nu știe care sunt operele pe care le-a scris, ce tematici a abordat în ele, și cu atât mai mult care sunt caracteristicile stilului kafkian. După judecata de valoare primită, întreb, ca orice muritor de rând, dacă știe cine a fost Franz Kafka. Pauză. Probabil i-am cerut prea mult. Diagnosticul pe care l-am apreciat instant: "aflare în treabă".

Diletanți sunt peste tot, în stânga și-n dreapta. De multe ori sunt înzestrați cu o aroganță profundă care, din punctul meu de vedere nu demonstrează decât... gradul de prostie. De fapt, dacă stau mai bine și mă gândesc, cred că cele două sunt direct proporționale. Diletanților le lipsește baza, temelia, fundamentul bagajului informațional de care dispun, sar etape în evoluția lor. De obicei sunt cei care se trezesc în vârf fără a fi parcurs tot traseul, merg pe scurtături. Superficialitate dusă la extrem. Gentelmenii îmbrăcați în pijamale. Nu, mulțumesc! Astfel de branduri mă lasă rece. Nemuritoare și rece.


joi, 3 aprilie 2014

SCIRP 2014

Organizația studențească a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației pregătește un eveniment de excepție pentru cei care activează în domeniul Psihologiei, un eveniment ale cărui ultime două ediții le-am coordonat eu și mă bucur să văd evoluția și amploarea pe care o ia treptat, fapt pentru care admir și felicit comitetul de organizare pentru profesionalism și implicare. Este vorba despre Conferința Studențească de Cercetare Interdisciplinară în Psihologie, un must-have al vieții de student. 



Scopul principal al acestei conferințe este de a stimula extinderea cercetărilor științifice în psihologie prin prisma interdisciplinarității, în rândul studenților și absolvenților din întreaga țară. Prin intermediul acestei conferințe ne propunem să reunim studenți, masteranzi, doctoranzi și absolvenți (care au terminat studiile cu cel mult 2 ani în urmă) din cât mai multe centre universitare cu putință, de stat sau private, care studiază atât în domenii umane cât și reale, dar care sunt interesați, cu precădere, de domeniul psihologiei.

Pentru a vedea informații detaliate referitoare la modalitatea de înscriere, desfășurător, program social, oportunități, accesați SCIRP. Garantez că veți fi câștigați în urma acestei experiențe.

Succes!

luni, 17 martie 2014

Constatare

Taurului îi plac atât de mult dificultățile încât ajunge să și le provoace singur din satisfacția de a le învinge. 

Sunt Taur.

marți, 18 februarie 2014

Compromisul - mișcare inteligentă sau liant spre decădere morală?

Dacă vorbim despre compromis, majoritatea pleacă din start de la premisa că are o conotație negativă: a fi compromis = a fi discreditat în fața cuiva, a te compromite în anumite direcții. Nu sunt de acord. Compromisul poate fi o mișcare inteligentă, când este făcut de o persoană inteligentă, în circumstanțe inteligente, atât timp cât nu atentează la sistemul de valori și principii al actorilor situaționali. Corect până aici, zic eu.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, COMPROMÍS, compromisuri, s. n. = Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. Înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. – Din fr. compromis. Nimic peiorativ în definiție. Arta compromisului, pentru mine, e sarea și piperul. Nu se poate fără. E vitală în viață. În funcție de suplețea intelectuală a celui care se compromite, jocul în horă poate fi aplaudat sau incriminat. Cred că raportându-ne la această problematică este bine să nu uităm principiul horațian "est modus in rebus". În cadrul unei discuții recente, unul dintre actorii participanți la discuție a ținut să-și prezinte punctul de vedere și a afirmat că acolo unde intervine compromisul, începe lanțul slăbiciunilor. Fals! Nu cred. Cine zice că în viață nu face compromisuri ori minte, ori minte. La tot pasul ne compromitem: în familie, job, societate ș.a.m.d.(a se mai citi o dată definiția dacă e nevoie).

Pentru a fi cât mai succintă și a conchide într-un mod apoftegmatic, țin să precizez că, din punct de vedere personal consider că ceea ce e important să rămână în urma tuturor compromisurilor e demnitatea și onestitatea umană. Nimic mai trist decât decăderea morală! Așa că, think big, choose well!

marți, 11 februarie 2014

Interviu cu Răzvan Alexa, concurent la Vocea României în echipa lui Smiley, ediția 2013

Glumeț, cu aceeași poftă de viață cu care ne-a obișnuit, plin de entuziasm și credință că visul său se va concretiza ca urmare a muncii și ambiției manifestate constant, Răzvan Alexa, concurent la Vocea României în echipa lui Smiley, ediția 2013, ne-a povestit despre planurile sale de viitor cu încrederea tânărului care crede că atunci când vrea omul, înflorește pomul.


Răzvan Alexa: "cred că dacă vrei să te menții la un anumit nivel trebuie constant să te reinventezi"

Elena Ungureanu: Dacă aș ruga pe cineva să mi-l descrie pe Răzvan Alexa, cel mai probabil mi-ar zice că e un “tip de gașcă”. Ce-mi poți spune tu despre Răzvan Alexa? 
Răzvan Alexa: Că e un tip de gașcă (râde). M-am născut pe plaiuri moldovenești în satul Verșeni, acolo unde a copilărit Sadoveanu, mi-a plăcut muzica de mic, dădeam concerte pe lada patului pentru cei dragi ai mei. Sunt o fire optimistă în general, îmi place muzica bună, îmi plac filmele, sunt un pacifist convins, nu m-am bătut niciodată cu nimeni. Noi, oamenii suntem singurii înzestrați cu cogniție și putem să ne ne rezolvăm problemele și pe altă cale, mai amiabilă. Am urmat cursurile Colegiului Național Mihai Eminescu din Iași, profil filologie, apoi am terminat Facultatea de Psihologie, iar acum sunt la master, specializarea Resurse Umane. 

E.U.: Îți dorești o carieră muzicală. Câți ți-au spus că ești nebun? Ce le-ai răspuns? 
R.A.: Nimeni nu mi-a spus până acum că sunt nebun, dar tind eu să am părerea asta despre mine uneori (râde). Mulți m-au prevenit că e foarte greu să reușesc să mă afirm în acest domeniu, al muzicii, și că trebuie să învăț și să pierd, că nu voi mai avea intimitate dacă voi ajunge acolo unde mi-am propus, aspecte de care sunt și eu conștient. 

E.U.: Ai participat la X Factor, la Vocea României, la diverse evenimente muzicale, festivități, ai cântat și (în)cântat prieteni, ai cunoscut artiști care te-au inspirat. Ți-ai intrat în ritm sau ritmul e mereu altul în domeniul muzical? 
R.A.: Ritmul e diferit de fiecare dată și fiecare eveniment, concurs, la care am participat mi-a oferit o altă modalitate de a percepe acest ritm de care vorbești tu. Încă mă acomodez pentru că totul este foarte alert în muzică și cred că dacă vrei să te menții la un anumit nivel trebuie constant să te reinventezi. 

E.U.: Luna aceasta, săptămâna viitoare mai exact, te vei muta la București unde vei încerca să dai viață visului tău, acela de a-ți croi un drum în muzică. Nu oferă Iașiul un cadru prielnic pentru a te dezvolta? Sau de ce ai ales capitala? 
R.A.: Iașiul a fost și va rămâne orașul meu de suflet, locul unde mă simt acasă indiferent de circumstanțe, de locul unde mă voi stabili sau unde voi călători prin lume. Iașiul oferă multe oportunități de a te dezvolta atât personal cât și profesional dar cum eu nu mă mulțumesc cu puțin pentru că sunt un Berbec încăpățânat, am zis să fac o încercare, iar capitala m-a atras întotdeauna. Îmi place aglomerația și îmi plac noxele. 

E.U.: Ca să fie frumos trebuie să fie greu? 
R.A.: Nu neapărat. Cert este că e mai mare satisfacția atunci când reușești să te ridici când ai întâmpinat multe dificultăți și piedici în drumul tău. Victoria e mai dulce atunci când te lupți din răsputeri. În domeniul muzical e foarte greu să te afirmi, competiția e mare, de aceasta am zis că trebuie să te reinventezi constant. 

E.U.: În perioada liceului te-am întrebat cum te vezi peste 10 ani și mi-ai răspuns: cântând. Iată că au trecut cei 10 ani și îmi permit să reiau întrebarea, raportându-mă la o perioadă temporală mai scurtă. Cum te vezi peste 5 ani? 
R.A.: În primul rând mai bătrân cu cinci ani (râde). De cântat eu nu mă las, chiar dacă o voi face-o doar în cameră la mine sau la karaoke. Îmi plac aplauzele și mă hrănesc spiritual cu ele. Nu știu, peste 5 ani vreau să fiu cunoscut la nivel național, să reușesc să mă fac remarcat mai mult și mai bine. 

E.U.: Cât din succesul pe care l-ai avut până acum a fost inspirație și cât transpirație? 
R.A.: În general nu sunt o persoană foarte norocoasă. Mă inspir din oamenii cu care interacționez și pe care îi am alături. Cred că în cazul meu a fost mai multă transpirație, pe cont propriu, să zic așa, pentru că nu am urmat cursuri în domeniul muzical, nu m-am perfecționat pe această filieră. Filologie, Psihologie apoi, nu prea au multe în comun cu muzica, dar e un hobby care a crescut și crește din ce în ce mai mult la mine în inimă. 

E.U.: Vineri, 14 februarie 2014, la Iași, la Palas Mall, ne pregătești o surpriză. Despre ce este vorba?
R.A.: Va fi lansarea unui cover, a unui cover la superlativ cum îmi place mie să-i zic. Un cover poate să facă oricine care are voce, dar nu oricine poate să fie creativ. Am încercat să îmi pun amprenta, scriindu-mi personal versurile. Toată treaba asta a plecat ca o provocare de la un prieten, care mi-a dat sintagma "cuvinte grele" ca un indiciu și de aici a început aventura. Mai multe puteți afla Vineri, începând cu ora 17. Vă aștept în Atrium la Palas Mall să descoperim împreună tainele melodiei "All of me", a lui John Legend.

E.U.: Cui dedici această melodie?
R.A.: O dedic tuturor celor care iubesc muzica și care pot să interiorizeze versurile, tuturor celor care au urechi să o audă și care vor să o audă.

E.U.: Ce ne pregătești pentru viitor? 
R.A.: Pentru viitorul apropiat tocmai am zis ce va urma. Pentru viitorul îndepărtat, nu mi-am stabilit încă obiectivele, dar vor veni și ele fără doar și poate. O să-mi urmez visul și anume acela de a trăi și cânta muzica și sper să primesc ajutor și din partea lui Smiley, mentorul meu de la Vocea României. Acesta este unul dintre aspectele care m-au determinat să aleg capitala, mi-a zis că mă ajută, dar acest lucru nu prea poate fi viabil dacă sunt la mai bine de 400 de km distanță. 

E.U.: Pentru că prietenii la nevoie se cunosc, ți-am pregătit și o întrebare capcană. Unde crezi că e mai greu să înoți, în apă sau în sirop? 
R.A.: Indiferent în ce ai înota, important e să nu te îneci, corect? (râde) 

E.U.: La final, te rog să punctezi un imbold motivațional pentru cei care citesc aceste rânduri.
R.A.: Vă îndemn să perseverați întotdeauna dacă vreți cu adevărat un lucru, karma lucrează, trebuie doar să luptăm și să credem cu adevărat în visul nostru. Să aveți încredere în ce vă spune inima și să mergeți până la capăt. E imposibil să nu reușiți!

sâmbătă, 1 februarie 2014

Trezește-te!

Văd o mulțime de oameni care se lamentează: nu am luat examenul, nu am loc de muncă, nu-mi iese proiectul, nu, nu și iar nu, dar vor mai mult de la viață. Vor să fie în fruntea clasamentului, să aibă propriile afaceri, rezultate excepționale, etc.  Am obosit să aud expresii cum că X are mai mult noroc, Y are pile, Z are nu știu ce neamuri pe nu știu unde. Fiecare are ce merită, atâta tot și nimic mai mult. Citeam undeva cum că viața e o tablă de șah și ceea ce ni se dă fiecăruia de la naștere e doar poziția de start pe care nu ai cum să o schimbi, însă modul în care intervii în mutarea piesei ține de responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Nu există circumstanțe atenuante pentru nimeni. Nimic nu pică din cer pentru cei care ajung sus. Nimeni nu este binecuvântat cu un trofeu. Pentru el se muncește. Problemele, grijile, obstacolele sunt aceleași pentru toți.

"Tu ești o norocoasă. Toate îți merg bine.", îmi zice o colegă la telefon în seara asta. Fals! Nu sunt o norocoasă. Nu-mi merg toate bine. Am și eu hopurile mele. Nu mi-e drumul lin. Doar că nu aștept să mi se alinieze planetele ca să mă mișc, nu aștept secretul ca să mi se lumineze succesul, nu frecventez rutina zonei de confort. Mă implic, uneori mai și greșesc, dar merg mai departe.

Succesul vine din acțiune. Rezultatele atrag rezultate. Dar toate au un preț al lor. Trebuie muncă, antrenament și efort. Nu poți fi boxer fără să sângerezi! Trezirea!

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Confesiune literară

Iubesc oamenii care stăpânesc cuvintele, care știu să jongleze cu ele în vederea obținerii a ceea ce își doresc indiferent dacă e vorba de afaceri, sau declarații de dragoste, sau o simplă conversație telefonică, sau, sau. Cred că doar cei care au un acut simț al abilității pot face asta. Era o perioadă în care aveam neologisme în vocabular, multe neologisme. Mi se părea mie că sunt mai interesantă așa iar când vorbeam cu cineva și nu înțelegea substratul cuvântului, mi se părea delicios. Asta în liceu. Și îmi ieșea pasența de fiecare dată. La franceză și română întotdeauna aveam note maxime. Nici profesoarele nu știau dacă să-mi dea un punct bonus pentru originalitate sau doar jumătate de punct. Dovada clară este imaginea de mai jos, o teză la limba franceză din clasa a XI-a, pe care am găsit-o de curând în casă și pe care se vede clar impactul pe care îl pot avea cuvintele: primisem 0.5pct. bonus pentru originalitate, după care este tăiat de dna profesoară și trecut un punct.


La facultate nu a mai prins stilul neo. Aici am descoperit că orice spun poate și va fi folosit împotriva mea. Aveam colegi care mergeau pe aceeași direcție și nu mă mai simțeam foarte stăpână pe teritoriul în care excelam și atunci am schimbat tactica. Am mers pe interpretare. Când nu eram sigură pe ceea ce spuneam, încercam cu ajutorul cuvintelor să las o portiță deschisă spre ambele sensuri. Dacă era bine ce ziceam, excelent, dacă nu, puteam oricând să opresc titirezul în favoarea mea. Această direcție însă necesită o mai mare premeditare, fapt care câteodată implică un efort cognitiv mai accentuat, dar fructul este întotdeauna dulce. Asta-i garantat. După facultate, acum în special, observ la oamenii cu un anumit statut, un alt fel de a pune problema. Ascultă tot ce este de ascultat, intervin foarte puțin în discuție, când este cazul, iar la final, după ce pun toate ideile cap-coadă sintetizează totul prin intermediul unei idei argumentative și îți întorc o întreagă pledoarie verbală simplu și concis. Aici cuvintele vin ca un șah-mat verbal. Are un impact gen "închide gura". Oricum ar fi, mi se par minunați oamenii care dețin puterea cuvântului. Îi consider adevărați titani ai jocului lingvistic.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Dar voi ştiaţi deja asta, nu-i aşa?

Această postare este despre un cuvânt care e foarte chic și la modă și care îmi provoacă alergie existențială, “frustrare”. Dacă faci, spui ceva ce nu e pe placul unei anumite persoane, imediat ești etichetat/ă: e un frustrat/o frustrată. Gătești, ești o frustrată pentru că stai la cratiță. Nu gătești, ești o frustrată care nu e în stare să se autogospodărească. Postezi pe Facebook, ești o frustrată care are nevoie de validare din partea celor din exterior. Nu postezi pe Facebook, ești o frustrată care nu are viață socială în mass-media. Nu ai bărbat, ești frustrată că ești singură. Ai bărbat, ești o frustrată pentru că trebuie să dai explicații când și ce și cum și unde. Ai o carieră împlinită, ești frustrată pentru că nu ai viață de familie. Nu ai o carieră împlinită, ești o frustrată care are grijă doar de familie. Și lista poate continua la infinit. Redundant, nu? Nu v-a făcut nimeni încă frustrat/ă? Nu-i nimic, urmează! 

Ceea ce mă frapează la oamenii care folosesc acest cuvânt (în marea lor parte niște invidioși duși la extrem) este lipsa lor de substanță, de plauzibilitate. Când nu ai nimic verosimil, credibil în a-ți susține o cauză, o idee, something like this, pac faci apel la o directivă ieftină, vidă, cum e această "frustrare". Ceea ce nu știu cei care folosesc acest cuvânt este că din punct de vedere psihologic, frustrarea este definită ca fiind o stare afectivă creată unui individ sau unui grup, atunci când o reacție orientată spre un scop este contrariată sau când aspirațiile cresc peste nivelul mijloacelor disponibile pentru realizarea lor, mai exact este sentimentul generat de această situație. Vi se pare ceva rău până aici? Nici mie! 

Așa că am o sugestie pentru cei care se apără de propria-și nerozie față de ceilalți prin utilizarea acestei judecăți de valoare, Ești un frustrat/ă! E normal să ai frustrări, e anormal să n-ai. Important este ca frustrarea să fie gestionată în vederea progresului și ascensiunii. Prin faptul că ești privat de un drept sau un bun legitim, poți să te ambiționezi în așa fel încât să devii cel mai bun în privința respectivă, să excelezi. Depinde doar de fiecare individ în parte pentru ce optează. Mai punctez încă ceva și închei: frustrarea este temporară, prostia mă tem că nu.