joi, 25 noiembrie 2010

A iubi înseamnă a ierta…

Am selectat câteva fragmenţele superbe despre iertare găsite într-o revistă. Cât de frumos e omul care are puterea să-şi ceară iertare când greşeşte şi mai ales omul care ştie să ierte. Pe mine m-au acaparat rândurile de mai jos. Sper să vă placă!

"Am ajuns pe poziţia să înţeleg şi să justific acţiunile fiecărui om cu care intru în contact. Acţiuni care, la un moment dat, au provocat şi provoacă durere. Am observat că, nouă, oamenilor, ne lipseşte un element care este esenţial care face desosebirea între noi şi animale. Vorbim atât de des despre acest element, se fac emisuni TV, se scriu cărţi, apare în toate ziarele, în mai toate reclamele, s-au turnat şi se toarnă filme, se compun cântece, se scriu poezii…însă realitatea e una tristă: oricât de mediată e iubirea, de orice tip, omul nu ştie să iubească, şi asta pentru că una dintre cele mai importante caracteristici a iubirii e … iertarea, iertare la care oamenii se raportează foarte rar sau deloc.

Poţi spune „te iubesc” în foarte multe feluri, poţi arăta asta în şi mai multe feluri… însă adevăratul test al iubirii şi al prieteniei este atunci când eşti capabil/ă să ierţi. Ce înseamnă să ierţi? Înseamnă să uiţi! Expresia „iert, dar nu uit” este un slogan imbecil, care n-are nicio legătură cu iubirea sau cu iertarea, ci cu orgoliul. Acest slogan arată că omul e permanent în conflict cu sine … Raţional şi emoţional – cică – a iertat, însă faptul că i s-a greşit nu uită. Atunci ce a iertat? Ce iertăm atunci când iertăm? Nu iertăm oare greşeala? Că pe cel care a greşit îl iubim… iertăm greşeala, ca să îl putem iubi în continuare. În momentul în care nu uităm, dovedim ca ego-ul e mai puternic decât iubirea, şi că de fapt…nu am ţinut şi nu am apreciat omul acela…Am iubit, dar nu acea persoană…ci poate imaginea noastră din acea persoană. Iar atunci când nu putem ierta, de fapt nu ne iertăm pe noi înşine (în primul rând). "Zeului" dinlăutru nu-i convine faptul că a fost „pocnit” de un muritor…
.
Noi „iertăm” pentru că aşa se cade. Însă nu înţelgem un lucru: şi anume că „a iubi înseamnă a ierta”. În realitate resentimentele vor exista întotdeauna. Atât timp cât exista ego şi e mai puternic decât omul de alături care ţi-a greşit."
.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

“Timpul parcă nu mai are răbdare…”


Nu m-am gândit niciodată în timpul liceului, pe vremea când studiam "Moromeţii" că replica asta are atâta substrat şi însemnătate practică. Dacă ar fi fost să comentez rolul acestei sintagme acum doi-trei ani, cel mai probabil aş fi zis că ea conferă circularitate temporală romanului, eventual că subliniază modul de transformare a acţiunii şi alte bla, bla-uri de genul. Nicidecum nu mi-aş fi imaginat că această replică este fraza cheie a secolului XXI, şi că am să simt pe propria piele efectul ei. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu simt că timpul îmi scapă printre degete, chiar dacă îmi scapă în mod productiv. Nu ştiu alţii cum percep “fuga prezentului”, dar pentru mine realitatea temporală lasă de dorit. Din ce în ce aud tot mai des spunându-se “Nu am timp” şi din ce în ce mai des încep să folosesc şi eu această replică. Şi mă sperie! Mă sperie faptul că uităm de cei de lângă noi, uităm să spunem “Bună dimineaţa!” celor dragi, uităm faptul că lucrurile mici fac viaţa frumoasă. Sub pretextul lipsei de timp şi a goanei după câştig, dupa “interese” (să nu uităm şi de principiul “Time is money!”), uităm că cel de lângă noi poate are nevoie de cineva cu care să vorbească, poate are nevoie de un “om” alături şi nu de un “cont” bancar sau de o enciclopedie mecanizată.

Am scris această postare în speranţa că poate voi reuşi să mai îmblânzesc puţin timpul şi poate mă va lăsa în pace, să pot să reuşesc tot ce-mi propun, şi sper să fac un pact de coexistenţă pacifică: nici el să nu mă urmărească, nici eu să nu fug de el. Într-o zi ne vom întâlni. Dar până atunci vreau să rămânem prieteni.

luni, 8 noiembrie 2010

Pământul care cântă

"Fiecare om trebuie să îşi găsească timp, să se aşeze şi să privească căderea frunzelor."

~Elizabeth Lawrence~






Grădina Botanică ,,Anastasie Fătu" a Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi organizează în perioada 23 octombrie – 14 noiembrie 2010 cea de-a XXXIV-a ediţie a Expoziţiei "Flori de toamnă".



Ediţia din acest an este dedicată sărbătoririi unui secol şi jumătate de la fondarea Universităţii din Iaşi. Crizantemele şi tufanelele, îngrijite cu mare drag şi pricepere, bucură şi cu această ocazie ochii şi sufletele tuturor celor care vin să le vadă. La ceas aniversar, aceste flori sugereză prin simboluri, cele cinsprezece facultăţi ale Universităţii noastre, fiind semnul de recunoştinţă pentru toţi cei care au contribuit cu mintea, inima şi faptele la consolidarea acestui edificiu de ştiinţă şi cultură.


În cadrul expoziţiei sunt prezentate 150 de soiuri de crizanteme din specia Chrysanthemum morifolium şi 100 de soiuri de tufanele care aparţin speciei Chrysanthemum indicum. Între flori, sub genericul "Pământul care cântă", sunt expuse lucrări artistice în ceramică.



Dacă aveţi trecere prin Copou, nu ezitaţi să gustaţi din farmecul multicolor al florilor de toamnă. Vă recomand cu drag! E superb să te plimbi printre flori, printre cele mai alese flori.... 8->


vineri, 5 noiembrie 2010

La adio, tu...

Lumea artistică din România este în doliu. Poetul Adrian Păunescu s-a stins din viaţă . Încă o pierdere pentru români....

"Totuşi, iubirea. Şi totuşi există iubire. Şi totuşi există blestem. Dau lumii, dau lumii de ştire. Iubesc, am curaj şi mă tem".
~Adrian Păunescu~



.